Thursday, January 23, 2014

Marie Montard

 
"Je cherche à partager un univers où je me sens bien, où les laideurs du quotidiens (Béton, panneaux, voitures) font place à un autre monde possible." Marie Montard








"Ma passion pour la pierre date de ma plus tendre enfance. D'un père artiste peintre et d'une mère férue d'architecture ancienne, j'ai eu la chance de sillonner la France et une partie de l'Europe à une époque où le tourisme était encore embryonnaire. Ce fut l'occasion pour moi de découvrir les merveilles que les anciens nous avaient léguées et qu'on nomme aujourd'hui le patrimoine. 
  Très tôt, j'ai été éblouie par l'harmonie et la simplicité des bâtisses rencontrées et cette passion sans cesse renouvelée par la vue du moindre pont roman, de la moindre fontaine, a été confirmée par deux expériences : des fouilles archéologiques à St Père Sous Vézelay et mon déménagement dans une bergerie en haute Provence, où je suis restée cinq ans....."M.M
art by marie montard

http://www.mariemontard.com/ABOUTMM.html
http://mariemontard.com/BLOG/

Thursday, January 16, 2014

„HAIDE, BRE!”

Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare


Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare: oameni, oi, capre, cai, măgari. Dacă oamenii se adunau prea mulţi, începeau să-şi dea cu stîngu-n dreptul. Atunci o parte dintre ei „o roiau”. În secolul al XI-lea, Kekaumenos consemnează cuvîntul celnic şi îl traduce prin stratygos, adică bărbatul care conduce soldaţii în luptă. Etimologia cuvîntului este slavă, celo înseamnă frunte, celnicul fiind mai mult decît un simplu fruntaş. Echivala şi cu scuteris (ecuyer), titlul desemnînd o autoritate militară. La grămosteni celnicul se numea chihăia. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, au existat adevăraţi celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător, vindecător, preot, translator... Cînd cineva vroia să ştie cît de important era un celnic întreba: are fălcare mare? Cum ai întreba astăzi un om: are mulţi subordonaţi?
Memoria familiei Celea păstrează următoarea istorioară. Lala Yioryi, Papu, cum I se spunea, a fost abordat de nişte inşi care făceau propagandă pro-germană, că Hitler e aşa, că e aşa şi pe dincolo. Şi Papu, ca să-i aducă la o altă măsură a lucrurilor, îi întreabă: Dar Hitler ăsta are cîte oi? La un moment dat am făcut arborele genealogic al familiei Celea. Am lucrat cu Gina şi Nicolae un an întreg şi a rezultat un cearceaf. Opt generaţii, sute de inşi răspîndiţi în nenumărate ţări din trei continente... De fiecare nume atîrna un ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a întîmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la rădăcina rădăcinilor, se afla un personaj cu rol fondator, o femeie. Prenumele i s-a pierdut, i se spunea ţal Celea, adică cea a lui Celea, apelativ de nevastă. A rămas doar o frîntură de poveste.
După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună „hai!”. Avea încăpăţînarea berbecului bătrîn şi un orgoliu de împărăteasă. Cei care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane au plecat. Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna, pe cîmpiile de lîngă mare. Veniţi să vedeţi fălcarea celnicoanei, strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine noi şi animalele multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt. Repetînd an de an cuvintele
şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot atîţia măgari a trimis      într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei: eu am să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei.
Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Cînd drumul le trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă, urmate de oameni şi de calabalîc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea, acum treci tu, şi tu, şi tu, şi tu... Iar capii familiilor încuviinţau şi ziceau: amin, moi, ţal Celea! Adică: aşa să fie, cum zici tu!
Ţal Celea a trîntit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa. Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică Celea cel Mîndru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin. Acum, după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea peste Vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă, un fel de „bine, bine, facem cum vrei tu.”


Textul aparţine autoarei Irina Nicolau, face parte din volumul „HAIDE, BRE!” şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe site-ul Proiectului Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne de la următoarea adresă:
http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf
" Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare: oameni, oi, capre, cai, măgari. Dacă oamenii se adunau prea mulţi, începeau să-şi dea cu stîngu-n dreptul. Atunci o parte dintre ei „o roiau”. În secolul al XI-lea, Kekaumenos consemnează cuvîntul celnic şi îl traduce prin stratygos, adică bărbatul care conduce soldaţii în luptă. Etimologia cuvîntului este slavă, celo înseamnă frunte, celnicul fiind mai mult decît un simplu fruntaş. Echivala şi cu scuteris (ecuyer), titlul desemnînd o autoritate militară. La grămosteni celnicul se numea chihăia. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, au existat adevăraţi celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător, vindecător, preot, translator... Cînd cineva vroia să ştie cît de important era un celnic întreba: are fălcare mare? Cum ai întreba astăzi un om: are mulţi subordonaţi? Memoria familiei Celea păstrează următoarea istorioară. Lala Yioryi, Papu, cum I se spunea, a fost abordat de nişte inşi care făceau propagandă pro-germană, că Hitler e aşa, că e aşa şi pe dincolo. Şi Papu, ca să-i aducă la o altă măsură a lucrurilor, îi întreabă: Dar Hitler ăsta are cîte oi? La un moment dat am făcut arborele genealogic al familiei Celea. Am lucrat cu Gina şi Nicolae un an întreg şi a rezultat un cearceaf. Opt generaţii, sute de inşi răspîndiţi în nenumărate ţări din trei continente... De fiecare nume atîrna un ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a întîmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la rădăcina rădăcinilor, se afla un personaj cu rol fondator, o femeie. Prenumele i s-a pierdut, i se spunea ţal Celea, adică cea a lui Celea, apelativ de nevastă. A rămas doar o frîntură de poveste. După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună „hai!”. Avea încăpăţînarea berbecului bătrîn şi un orgoliu de împărăteasă. Cei care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane au plecat. Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna, pe cîmpiile de lîngă mare. Veniţi să vedeţi fălcarea celnicoanei, strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine noi şi animalele multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt. Repetînd an de an cuvintele şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot atîţia măgari a trimis într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei: eu am să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei. Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Cînd drumul le trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă, urmate de oameni şi de calabalîc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea, acum treci tu, şi tu, şi tu, şi tu... Iar capii familiilor încuviinţau şi ziceau: amin, moi, ţal Celea! Adică: aşa să fie, cum zici tu! Ţal Celea a trîntit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa. Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică Celea cel Mîndru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin. Acum, după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea peste Vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă, un fel de „bine, bine, facem cum vrei tu.”
 Textul aparţine autoarei Irina Nicolau, face parte din volumul „HAIDE, BRE!” şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe site-ul Proiectului Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne de la următoarea adresă: http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf

Wednesday, January 8, 2014

Ateliere pentru copii




Va astept la cursurile individuale de desen sau pictura. Locurile libere sunt:
- miercuri, de la 9.30 la 11 sau de la 16.00 la 17.30.
-vineri, 9.30 la 11 ( copii peste 11 ani)

Pentru desen, creioanele colorate sunt din partea casei.
O sedinta costa 30 de ron.

Zona: Gara de Nord- Muzeul Militar- Berzei
 

Tel. 0740 23 56 36 Cristina Ionescu Berechet- artist plastic