"
Ca să fii celnic trebuia să ai o fălcare: oameni, oi, capre, cai, măgari. Dacă oamenii se adunau prea mulţi, începeau
să-şi dea cu stîngu-n dreptul. Atunci o parte dintre ei „o roiau”. În
secolul al XI-lea, Kekaumenos consemnează cuvîntul celnic şi îl traduce
prin stratygos, adică bărbatul care conduce soldaţii în luptă.
Etimologia cuvîntului este slavă, celo înseamnă frunte, celnicul fiind
mai mult decît un simplu fruntaş. Echivala şi cu scuteris (ecuyer),
titlul desemnînd o autoritate militară. La grămosteni celnicul se numea
chihăia. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, au existat adevăraţi
celnici. Rolul pretindea să fii pentru ai tăi conducător, judecător,
vindecător, preot, translator... Cînd cineva vroia să ştie cît de
important era un celnic întreba: are fălcare mare? Cum ai întreba astăzi
un om: are mulţi subordonaţi?
Memoria familiei Celea păstrează următoarea istorioară. Lala Yioryi,
Papu, cum I se spunea, a fost abordat de nişte inşi care făceau
propagandă pro-germană, că Hitler e aşa, că e aşa şi pe dincolo. Şi
Papu, ca să-i aducă la o altă măsură a lucrurilor, îi întreabă: Dar
Hitler ăsta are cîte oi? La un moment dat am făcut arborele genealogic
al familiei Celea. Am lucrat cu Gina şi Nicolae un an întreg şi a
rezultat un cearceaf. Opt generaţii, sute de inşi răspîndiţi în
nenumărate ţări din trei continente... De fiecare nume atîrna un
ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a
întîmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la
rădăcina rădăcinilor, se afla un personaj cu rol fondator, o femeie.
Prenumele i s-a pierdut, i se spunea ţal Celea, adică cea a lui Celea,
apelativ de nevastă. A rămas doar o frîntură de poveste.
După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună „hai!”.
Avea încăpăţînarea berbecului bătrîn şi un orgoliu de împărăteasă. Cei
care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane au plecat.
Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna,
pe cîmpiile de lîngă mare. Veniţi să vedeţi fălcarea celnicoanei,
strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine
noi şi animalele multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca
pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt. Repetînd an
de an cuvintele
şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei
lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot
atîţia măgari a trimis într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar
regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei: eu am
să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei.
Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Cînd drumul le
trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă, urmate
de oameni şi de calabalîc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea, acum
treci tu, şi tu, şi tu, şi tu... Iar capii familiilor încuviinţau şi
ziceau: amin, moi, ţal Celea! Adică: aşa să fie, cum zici tu!
Ţal Celea a trîntit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri
grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa.
Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar
şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică
Celea cel Mîndru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin. Acum,
după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea
peste Vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă, un fel de
„bine, bine, facem cum vrei tu.”
Textul aparţine autoarei Irina Nicolau, face parte din volumul „HAIDE,
BRE!” şi poate fi accesat şi descărcat gratuit de pe site-ul Proiectului
Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne de la următoarea adresă:
http://www.proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf
No comments:
Post a Comment