Previzibilă judecata acestei „posterităţi drepte” – după cum se ştie, „cine se scuză, se acuză”. E relaxant şi nederanjant, şi pentru arhitecţi, şi pentru critici, şi pentru oamenii de cultură, să „înregistreze” datarea acestei expresii arhitecturale, încadrarea ei în falanga „arhitecturii naţionale”, să-i noteze valoarea istorică, documentară, eventual artistic-pitorească... şi, cu aceste argumente, să o treacă la index. Aşa cum se aşează o fişă în dosar sau un borcănel de murături pe raft - la păstrare.
O astfel de „clasare” trădează însă o indiferenţă destul de vinovată, care spune ceva nu tocmai plăcut auzului despre suficienţa cu care ne tratăm frânturile de moştenire intelectuală pe care le mai avem. Ar fi de dorit, probabil, ca mai întâi două-trei staruri ale arhitecturii mondiale să observe aceste opere, să le constate exemplaritatea şi excepţionalul şi poate, abia atunci, să ne trezească interesul uriaş pe care ar trebui să îl avem faţă de acest patrimoniu; sau un an de emisiuni tv care să pătrundă efectiv valoarea, şarmul şi misterul acestor zidiri, făcându-le citibile tuturor spectatorilor, dezirabile; altfel, drumul către „consumul cronologic” le este asigurat.
Totodată, „oameni de (la) oraş” fiind, cu greu ne acceptăm comoditatea şi ca limitare: casele ne-ar plăcea, la drept vorbind, dar locuindu-le ne-am plasa cumva într-o zonă retro de care ne lepădăm cu un zor vrednic de ţeluri mai înalte. Pseudo-explicaţie care ne auto-linişteşte: fie că exploatăm penthouse-ul nostru de fiţe, apartamentul de 8 camere cu aere (condiţionate) sau vreun căsoi cu mult aur şi multă marmură, făcută de „dom’ maistru spaniolu’”... la ce ne-ar mai trebui arhitectură, şi încă de model vechi?
Ori, la modul onest, orice privitor cu luare-aminte al arhitecturii prezentate ar trebui să se cutremure numai la gândul că edificii „rotunde” ca acelea din expoziţie existau acum 7-8 decenii, adăpostind ceea ce cu un termen generic am putea numi „vieţi obişnuite”, pe când confortul real şi calitatea unei „locuinţe” de azi abia dacă ating pragul unei dependinţe de altădată. Mai mult, locurile comune care se ştiu despre arhitectura neo-românească nu par nici ele să ajute: este un stil al dezvoltării arhitecturii tradiţionale, care are „ca sursă de inspiraţie” casa rurală de deal-munte, foloseşte elemente decorative de sorginte brâncovenească pe care le dispune pe faţadele clădirilor, utilizează foişorul sau prispa ca elemente „funcţionale” şi particulare. De puţine ori se remarcă felul în care materialele se îmbină, în naturalitatea lor; ori felul în care (vezi cazurile Mincu, Ghica-Budeşti, G.M. Cantacuzino, Antonescu, Cerchez) decorul sculptat continuă vizibil spiritul casei - în liniştire sau în sinuozitate pronunţată; abia dacă este discutată implantarea casei în spaţiul dat, aşezarea caselor „construind” de regulă dinamici savante ale parcelelor pe care le ocupa. Şi iarăşi din păcate, toate acestea abia dacă pot fi prinse de căte fotografii – nu doar omul lipseşte, ceea ce văduveşte casa de însuşi sensul ei fundamental, dar cu greu citim în imagini direcţionalitatea unei case, intimitatea ei, locul ei tăinuit sau „de ceremonie”, aproape cu neputinţă de captat lumina ei, efluviile ei cuprinzătoare.
Adevărat, lumea pe atunci era mai largă, timpul trăirii mai molcom. Dar modul în care arhitectul fixează casa faţă de drumul de circulaţie, cum statorniceşte soclul înalt al clădirii, cum orientează pridvorul funcţie de soare şi de vânt, cum şi în ce material lasă să fie rânduite treptele şi contratreptele unei scări, cum permite să se citească, în anumite ceasuri ale zilei, micile sculpturi-armorii; cum, la interior, găseşte locul potrivit al sobei de cahle sau deschide o fereastră spre vest, cum face trecerea dintr-un spaţiu în altul sub veghea luminii generoase sau difuze...toate acestea sunt detaliile intime absolut necesare marii arhitecturi „umane”. Cei doar 20-30 de cm cu care înălţimea camerelor era mai mare permiteau să intre acolo „un aer mai înalt”; o uşă grandioasă în faţa căreia te aflai impunea respect, o masă masivă în centrul unei odăi aducea aminte de „clipele sfinte” ale ritualului sărbătoresc al dejunului. Este o arhitectură a coloanei verticale, a privitului în ochi, a orizontului care îşi iese din chingi, în sensul bun, în fiecare clipă - o arhitectură care se umple de om. Pătrunzând într-un astfel de spaţiu, într-un astfel de loc, simţi foarte precis măsura lucrurilor spre care trebuie să urci, sensul în care trebuie să creşti. Vila Dragomirescu (1938) respiră acest aer al „celor de sus”, reuşit exerciţiu de virtuozitate aplicată şi gust pentru tectonic – fila de arcade a pridvorului transformă volumul compact în refugiu sensibil, deschis, în vreme ce scara de acces este împodobită cu o „friză decorativă vegetală” ce umanizează şi ea spaţiul, îndulcindu-l. Înapoia suprafeţelor vizibile se simte o tensiune ascunsă, blândă şi specială a interiorului, anunţată de portalurile generoase de gust romanic. Viaţa dincolo de domnia burţii şi a tavanului plat se naşte numai aici, în acest fel de case care, grijite de arhitect, capătă prin truda lui fără rest aura palatului, aerul vertical al bisericii, păstrându-şi aura locului. A locui cu adevărat presupune/obligă la comunicarea cu geniul pământului, ascuns în fiecare (a)casă în care creşte omul...
Să nu ne amăgim nici faţă de celelalte edificii – arhitectura de azi a birourilor, a marilor magazine, a turnurilor e numai utilitară, tot aşa cum poziţia unui arhitect în „Top 300” este dătătoare de garanţii materiale, din fericire cu neputinţă asimilabile „Meritului Cultural pentru Culte” sau „Ordinului Coroana României”, cu care a fost răsplătit marele înaintaş. După cum uriaşă este diferenţa dintre felul de a gândi şi crea arhitectura „altădată” (vezi exemplara concepere şi punere în operă a Primăriei Câmpulung), arhitectul urmând aproape dogmatic spiritul primului desen definit, spre deosebire de gândirea „slabă”, actuală, care foloseşte scuza „adaptării”. Şi această coerenţă şi onestitate faţă de sine este de regăsit în toate volumele şi scriiturile nete ale sutelor de clădiri zidite oriunde fără rabat, fie că ele s-au numit Vila Anastase, Biserica Caşin din Bucureşti sau Mausoleul de pe Muntele Mateiaş: gesturi de putere şi voinţă profesională, zidiri sub zodia generosului şi a meseriei trăite ca vocaţie. Despre această normalitate superioară uitată, profund umană, vorbesc „casele” lui Berechet.
*Arhitectura Berechet în viziune Berechet, Creaţii de la Câmpulung Muscel, expoziţie organizată de Asociaţia Arhitect Dimitrie Ionescu Berechet şi Centrul de Cultură Arhitecturală UAR din Bucureşti
“Dumnezeu stă în detalii”.
Mies van der Rohe"
hoSTIUcARTA.ro: Arhitectura cu A
http://www.puterea.ro/special/hostiucartaro-arhitectura-cu-a-75871.html
Constantin Hostiuc | 2013-07-25 21:01
No comments:
Post a Comment