"Două camere potrivit de spaţioase ale Centrului de Cultură
Arhitecturală adăpostesc, în Bucureşti, expoziţia „Arhitectura
Berechet”*. Un gest de onoare, recuperator – deşi cu greu rezişti a nu
te gândi la alte numeroase „evenimente” de mult mai trâmbiţat răsunet,
destinate unor „creatori contemporani” cărora, altădată, nu le-ar fi
fost îngăduit nici a purta planşeta mestrului Dimitrie Ionescu Berechet.
Ajunge oricărui amator de arhitectură să-şi arunce câteva clipe ochii
pe materialul ilustrativ expus pentru a realiza calitatea imensă a
operelor ilustrului „strămoş”. Şi aceasta în ciuda a ceea ce multora le
place să numească „vechimea” acestora, opinenţii subînţelegând, prin
menţionata calificare „ironică”, o oarecare condescendenţă: lucrările
„de atunci” n-ar fi, chipurile, în pas cu timpurile noi.
Previzibilă judecata acestei „posterităţi drepte” – după cum
se ştie, „cine se scuză, se acuză”. E relaxant şi nederanjant, şi pentru
arhitecţi, şi pentru critici, şi pentru oamenii de cultură, să
„înregistreze” datarea acestei expresii arhitecturale, încadrarea ei în
falanga „arhitecturii naţionale”, să-i noteze valoarea istorică,
documentară, eventual artistic-pitorească... şi, cu aceste argumente, să
o treacă la index. Aşa cum se aşează o fişă în dosar sau un borcănel de
murături pe raft - la păstrare.
O astfel de „clasare” trădează însă o indiferenţă destul de vinovată,
care spune ceva nu tocmai plăcut auzului despre suficienţa cu care ne
tratăm frânturile de moştenire intelectuală pe care le mai avem. Ar fi
de dorit, probabil, ca mai întâi două-trei staruri ale arhitecturii
mondiale să observe aceste opere, să le constate exemplaritatea şi
excepţionalul şi poate, abia atunci, să ne trezească interesul uriaş pe
care ar trebui să îl avem faţă de acest patrimoniu; sau un an de
emisiuni tv care să pătrundă efectiv valoarea, şarmul şi misterul
acestor zidiri, făcându-le citibile tuturor spectatorilor, dezirabile;
altfel, drumul către „consumul cronologic” le este asigurat.
Totodată, „oameni de (la) oraş” fiind, cu greu ne acceptăm
comoditatea şi ca limitare: casele ne-ar plăcea, la drept vorbind, dar
locuindu-le ne-am plasa cumva într-o zonă retro de care ne lepădăm cu un
zor vrednic de ţeluri mai înalte. Pseudo-explicaţie care ne
auto-linişteşte: fie că exploatăm penthouse-ul nostru de fiţe,
apartamentul de 8 camere cu aere (condiţionate) sau vreun căsoi cu mult
aur şi multă marmură, făcută de „dom’ maistru spaniolu’”... la ce ne-ar
mai trebui arhitectură, şi încă de model vechi?
Ori, la modul onest, orice privitor cu luare-aminte al arhitecturii
prezentate ar trebui să se cutremure numai la gândul că edificii
„rotunde” ca acelea din expoziţie existau acum 7-8 decenii, adăpostind
ceea ce cu un termen generic am putea numi „vieţi obişnuite”, pe când
confortul real şi calitatea unei „locuinţe” de azi abia dacă ating
pragul unei dependinţe de altădată. Mai mult, locurile comune care se
ştiu despre arhitectura neo-românească nu par nici ele să ajute: este un
stil al dezvoltării arhitecturii tradiţionale, care are „ca sursă de
inspiraţie” casa rurală de deal-munte, foloseşte elemente decorative de
sorginte brâncovenească pe care le dispune pe faţadele clădirilor,
utilizează foişorul sau prispa ca elemente „funcţionale” şi particulare.
De puţine ori se remarcă felul în care materialele se îmbină, în
naturalitatea lor; ori felul în care (vezi cazurile Mincu,
Ghica-Budeşti, G.M. Cantacuzino, Antonescu, Cerchez) decorul sculptat
continuă vizibil spiritul casei - în liniştire sau în sinuozitate
pronunţată; abia dacă este discutată implantarea casei în spaţiul dat,
aşezarea caselor „construind” de regulă dinamici savante ale parcelelor
pe care le ocupa. Şi iarăşi din păcate, toate acestea abia dacă pot fi
prinse de căte fotografii – nu doar omul lipseşte, ceea ce văduveşte
casa de însuşi sensul ei fundamental, dar cu greu citim în imagini
direcţionalitatea unei case, intimitatea ei, locul ei tăinuit sau „de
ceremonie”, aproape cu neputinţă de captat lumina ei, efluviile ei
cuprinzătoare.
Adevărat, lumea pe atunci era mai largă, timpul trăirii mai molcom.
Dar modul în care arhitectul fixează casa faţă de drumul de circulaţie,
cum statorniceşte soclul înalt al clădirii, cum orientează pridvorul
funcţie de soare şi de vânt, cum şi în ce material lasă să fie rânduite
treptele şi contratreptele unei scări, cum permite să se citească, în
anumite ceasuri ale zilei, micile sculpturi-armorii; cum, la interior,
găseşte locul potrivit al sobei de cahle sau deschide o fereastră spre
vest, cum face trecerea dintr-un spaţiu în altul sub veghea luminii
generoase sau difuze...toate acestea sunt detaliile intime absolut
necesare marii arhitecturi „umane”. Cei doar 20-30 de cm cu care
înălţimea camerelor era mai mare permiteau să intre acolo „un aer mai
înalt”; o uşă grandioasă în faţa căreia te aflai impunea respect, o masă
masivă în centrul unei odăi aducea aminte de „clipele sfinte” ale
ritualului sărbătoresc al dejunului. Este o arhitectură a coloanei
verticale, a privitului în ochi, a orizontului care îşi iese din chingi,
în sensul bun, în fiecare clipă - o arhitectură care se umple de om.
Pătrunzând într-un astfel de spaţiu, într-un astfel de loc, simţi foarte
precis măsura lucrurilor spre care trebuie să urci, sensul în care
trebuie să creşti. Vila Dragomirescu (1938) respiră acest aer al „celor
de sus”, reuşit exerciţiu de virtuozitate aplicată şi gust pentru
tectonic – fila de arcade a pridvorului transformă volumul compact în
refugiu sensibil, deschis, în vreme ce scara de acces este împodobită
cu o „friză decorativă vegetală” ce umanizează şi ea spaţiul,
îndulcindu-l. Înapoia suprafeţelor vizibile se simte o tensiune ascunsă,
blândă şi specială a interiorului, anunţată de portalurile generoase de
gust romanic. Viaţa dincolo de domnia burţii şi a tavanului plat se
naşte numai aici, în acest fel de case care, grijite de arhitect, capătă
prin truda lui fără rest aura palatului, aerul vertical al bisericii,
păstrându-şi aura locului. A locui cu adevărat presupune/obligă la
comunicarea cu geniul pământului, ascuns în fiecare (a)casă în care
creşte omul...
Să nu ne amăgim nici faţă de celelalte edificii – arhitectura de azi a
birourilor, a marilor magazine, a turnurilor e numai utilitară, tot aşa
cum poziţia unui arhitect în „Top 300” este dătătoare de garanţii
materiale, din fericire cu neputinţă asimilabile „Meritului Cultural
pentru Culte” sau „Ordinului Coroana României”, cu care a fost răsplătit
marele înaintaş. După cum uriaşă este diferenţa dintre felul de a
gândi şi crea arhitectura „altădată” (vezi exemplara concepere şi punere
în operă a Primăriei Câmpulung), arhitectul urmând aproape dogmatic
spiritul primului desen definit, spre deosebire de gândirea „slabă”,
actuală, care foloseşte scuza „adaptării”. Şi această coerenţă şi
onestitate faţă de sine este de regăsit în toate volumele şi scriiturile
nete ale sutelor de clădiri zidite oriunde fără rabat, fie că ele s-au
numit Vila Anastase, Biserica Caşin din Bucureşti sau Mausoleul de pe
Muntele Mateiaş: gesturi de putere şi voinţă profesională, zidiri sub
zodia generosului şi a meseriei trăite ca vocaţie. Despre această
normalitate superioară uitată, profund umană, vorbesc „casele” lui
Berechet.
*Arhitectura Berechet în viziune Berechet, Creaţii de la Câmpulung
Muscel, expoziţie organizată de Asociaţia Arhitect Dimitrie Ionescu
Berechet şi Centrul de Cultură Arhitecturală UAR din Bucureşti
“Dumnezeu stă în detalii”.
Mies van der Rohe"
hoSTIUcARTA.ro: Arhitectura cu A
http://www.puterea.ro/special/hostiucartaro-arhitectura-cu-a-75871.html
Constantin Hostiuc | 2013-07-25 21:01
